fbpx

De ce candidez?

Am copilărit într-un sat din județul Dâmbovița. Un sat cu uliță neasfaltată și baroni locali.

Un sat în care vedeam cum mama mea, învățătoare, nu avea întotdeauna bani de unt și tatăl meu, care avea un atelier de mobilă și câțiva angajați, nu reușea să îmi cumpere bicicletă, în școala generală. Un sat în care oameni apropiați de PDSR (fostul PSD) aveau Ferrari.

La 18 ani am plecat în Austria pentru a studia la Universitatea de Studii Economice din Viena, fără să știu limba germană. Am muncit pe străzile Vienei, am montat leagăne pentru copii și am vândut bilete la concerte ca să am bani pentru mâncare și cărți. Am fost printre sutele de mii de români care, de nevoie, acceptau orice job în străinătate.

Patru ani mai târziu câștigam de trei ori mai mult decât mama, după o viață de muncă. După șase ani organizam eu tabere de limba germană la Viena, pentru copiii din localitatea mea.

Am lucrat peste 10 ani în Viena, într-o corporație (2005-2015).

Ultima funcție a fost cea de Vicepreședinte al Diviziei de Finanțări a proiectelor de infrastructură (spitale, autostrăzi, aeroporturi, energie) din cadrul unuia dintre cele mai mari grupuri financiare din regiune.

Am lucrat ca finanțator, alături de ingineri, avocați și finanțiști dintre cei mai buni din Europa Centrală și de Est și din instituții financiare internaționale (BEI, BERD). Am învățat ce înseamnă competiția, obiectivele zilnice, lunare și deadline-urile, dar și munca în echipă și meritocrația.

În tot acest timp mă întrebam cum să mă întorc și să reușesc și acasă. Cum ar arăta România din care românii nu mai trebuie să plece la muncă afară.

Am aflat în 2008 despre lipsa medicamentelor pentru copii bolnavi de cancer din România. Era privită ca o fatalitate, un dat imposibil de schimbat. Am început să cumpăr din Viena medicamentele care nu se găseau în România, apoi i-am rugat și pe alții să o facă. După patru ani, peste 2.500 de români primiseră citostaticele de care aveau nevoie cu ajutorul celor peste 400 de voluntari care s-au alăturat Rețelei Citostaticelor. O rețea a românilor care, plecați fiind, au decis să nu își întoarcă privirea de la cei aflați în nevoie.

Rețeaua Citostaticelor a devenit subiectul unui film documentar HBO al regizorului Claudiu Mitcu.

În 2009, cu banii câștigați la Viena am cumpărat o jumătate de deal în satul meu pentru a construi o tabără copiilor bolnavi de cancer. În 2014 am căutat cazare pentru primele serii de copii și am fost refuzat de hotelurile și pensiunile din zonă. N-a fost un capăt de țară.

Am găzduit MagiCAMP în casa părinților mei. Apoi am mai construit o casă, două parcuri de aventură și alte câteva urmează. MagiCAMP a devenit prima tabără rezidențială pentru copiii bolnavi de cancer din România. Este una dintre exprimările generozității românilor. MagiCAMP se susține exclusiv din donații private.

Am văzut cum spitalele românești îi pun pe părinții copiilor bolnavi să locuiască pe un amărât de scaun pentru a putea fi alături de copil. Un scaun pe care așteaptă, plâng, dorm vreme de luni sau ani de zile. Mi-am pus mai întâi apartamentul la dispoziția unor astfel de părinți. Apoi am cumpărat o casă lângă Fundeni — i-am spus MagicHOME. După nici trei ani, cu ajutorul multora dintre voi, 18 case și apartamente erau în folosință sau în amenajare la Viena, Cluj, Iași, Craiova, Tg. Mureș, Timișoara, București, Chișinău. Aproape 150.000 de români au contribuit la acest proiect. În 2019, au fost oferite 8.000 de nopți de cazare. Campania MagicHOME a fost preluată la nivel național în Lituania.

În 2016 m-am întors în țară. Am simțit că rostul meu este aici.

După ani de zile în care am încercat din afara sistemului să contribui la o schimbare în bine a statului român, am înțeles că o atitudine nouă în instituțiile publice nu poate fi adusă decât de oameni noi care decid să se implice. Am mers mai întâi la Ministerul Finanțelor și apoi, în plină criză (Hexi Pharma) la ceea ce era probabil cel mai dificil minister — al Sănătății. Un mușuroi de interese, incompetență și minciună. Am văzut că se poate guverna fără să faci compromisuri cu mafia din sistem. Că poți face treabă alături de oameni competenți, dinăuntrul și din afara instituțiilor publice. Că poți recâștiga încrederea oamenilor, dacă nu îi minți.

Am pornit apoi, alături de câțiva foști colegi din guvernul tehnocrat, construcția de la zero a unui partid. Ni s-a spus că e imposibil. PLUS are acum peste 15.000 de membri. Am fost, alături de Cătălin Drulă, coordonator al campaniei electorale a Alianței USR PLUS. În 26 mai, românii au arătat că își doresc o schimbare profundă a clasei politice. Alianța a câștigat alegerile în București (41%) iar la nivel național, cu 22%, a devenit a treia forță politică din România.

Toate proiectele acestea – civice sau politice – mi-au arătat că în milioane de români există nevoia imensă de a face bine, de a construi, de a înnoi.

Cred că dacă ne pasă suficient, sunt puține lucruri pe care nu le putem face împreună.

De ce Primăria Capitalei?

Am locuit 14 ani la Viena. Am luat pulsul cartierelor, mai sărace sau mai în vogă. Am simțit cum un oraș poate să ofere liniște, seriozitate și optimism. Cum poți planifica la minut drumul cu transportul în comun până la muncă, în condiții civilizate. Să te bucuri ca de propria casă de un oraș curat, unde arhitecții, urbaniștii și artiștii chiar au un cuvânt de spus.

Un primar nu face legi, dar nu legile sunt principala noastră problemă, ci aplicarea lor. Un primar bun se asigură că legile sunt respectate, că proiectele de investiții sunt bine pregătite și implementate, că banii sunt folosiți acolo unde chiar e nevoie.Un primar bun poate face o diferență enormă în viața unei comunități.

Calitatea vieții locuitorilor unui oraș depinde de primărie și consiliul local/municipal.

Mai mult decât de Guvern, de Parlament și cu siguranță mai mult decât de Președinție. Am văzut asta la Viena, dar vedem asta în țară și peste tot în lume. Orașele care prosperă nu mai sunt cele situate lângă un rezervor de resurse naturale, ci acelea care au înțeles că resursă cea mai importantă  sunt oamenii.

Într-o Europă deschisă și competitivă orașele de succes sunt cele care reușesc să educe și să păstreze cât mai mulți oameni buni, orașele care oferă companiilor predictibilitatea atât de necesară oricărei activități economice, care se pregătesc deja pentru provocările climatice și tehnologice și pot asigura bunăstarea cetățenilor în viitor. Iar administrațiile de succes sunt cele care au ca prioritate creșterea calității vieții cetățenilor — și mai puțin agenda politică a primarului — și cele care asigură servicii publice decente, disponibile tuturor.

Îmi doresc pentru cei născuți în București și pentru cei care aleg să vină aici, ca orașul să le devină acasă, nu doar un loc din care să vrea să evadeze în weekend sau să fugă de tot.

Bucureștiul trebuie să fie locul și centrul în care românii își pot atinge potențialul, pentru ca România să ajungă acolo unde o vrem cu toții. Însă nu vom avea curățenie pe străzi fără curățenie în instituțiile publice. Nu vom putea construi un oraș până nu vom redeștepta sentimentul de comunitate. Nu vom putea avea un București mai bun până când nu vom deveni noi mai buni și nu ne vom asigura că rămân aici cei mai buni.

De data asta Bucureștiul este locul de unde pleacă schimbarea. La București i-am oprit, ieșind sute de mii în Piața Victoriei. De la București începem înnoirea României. Orice plan serios pentru dezvoltarea unui oraș începe și se termină cu oamenii.

Un oraș este cu atât mai de succes cu cât reușește să atragă și să păstreze oameni care să locuiască și să investească, material și emoțional, în acel oraș.

Adevărul este că în București avem pentru cine și cu cine să facem treabă . Orașul a avut dintotdeauna cu cine, am avut mereu oameni competenți dispuși să ajute, dar nu a avut cine să îi asculte. Poate nu vom ajunge la toate persoanele cu experiență și care merită consultate, dar am reușit să ajungem la oameni cu care întreaga țară poate să se mândrească. Le-am cerut contribuția, fără să le cer partizanat politic. 

Am întrebat, prin chestionare și conversații directe, peste 10.000 de oameni ce doresc de la viața în oraș și am consultat experți.Unul dintre lucrurile pe care le-am învățat eu de la bucureșteni este că nu există probleme mici.

Problemele mici lăsate nerezolvate devin, după zeci de ani de proastă administrație, probleme mari.

Dragi bucureșteni, un lucru pe care îl vom învăța împreună  este că nu trebuie să ne mulțumim cu puțin.

Vrem, putem, merităm cu mult mai mult. Pentru noi și pentru toți oamenii din orașul acesta.

Haideți să construim împreună!